Manierism

Manierism (ital.: maniera = stil, manieră), termen care caracterizează stilul artistic între apogeul Renaşterii şi începuturile stilului baroc şi ale Clasicismului, dezvoltat în Italia începând aprox. cu anul 1520. Sfârşitul manierismului este apreciat de diverşi istorici ai artei între anii 1580 şi 1650.

La început simbol al unei rupturi cu obiectivele Renaşterii, manierismul desena o decadenţă în contradicţie cu idealurile de armonie ale generaţiilor anterioare. În zilele noastre, manierismul apare mai de grabă ca o continuare a căutărilor şi realizărilor artiştilor reprezentativi ai Renaşterii.

Începând cu anii 1527-1530, spiritul renascentist suferă o criză brutală care distruge optimismul senin al începutului de secol. Jefuirea Romei (Sacco di Roma) în anul 1527 de către mercenarii spanioli şi germani în slujba habsburgilor, sinonimă cu prăbuşirea puterii papale, influenţa crescândă a Spaniei în politica statelor Italiei şi măsurile Bisericii Catolice împotriva progresului alarmant al Reformei, toate acestea constituie fondul din care se detaşează preocupările artiştilor din vremea respectivă. În acest sens, manierismul îndeplineşte tendinţa de transformare arbitrară şi de deformare a realului, exacerbarea subiectivităţii creatorului pe calea unei expresivităţi specifice, în căutarea marilor formule stilistice: "la maniera". Două opere ale lui Gian Paolo Lomazzo au servit în acel timp artiştilor să-şi definească relaţiile cu procesul de creaţie artistică: Trattato dell'arte della pittura, scoltura et architettura (Milano, 1584) şi Idea del tempio della pittura (Milano, 1590). Termenul de "manierism" a fost introdus de istoricul de artă elveţian Heinrich Wölfflin la începutul secolului al XX-lea în lucrarea Das problem des Stils in der bildenden Kunst ("Problema stilului în arta plastică", 1912).

Trăsături caracteristice

• pierderea clarităţii şi coerenţei imaginii


• multiplicarea elemenelor şi a planurilor în compoziţie


• simboluri complexe care se referă la domenii care nu aparţineau până acum tematicei artistice (alchimie, arta blazonului, limbajul florilor)


• gust pronunţat pentru un erotism estetizant


• deformarea şi torsiunea corpurilor


• scheme sinuoase ("figuri în serpentină")


• modificarea proporţiilor între diverse părţi ale corpului
  alungirea formelor
  

Artiştii florentini, Rosso Fiorentino şi Jacopo da Pontormo, au fost precursori ai acestui stil. Mantova cu Giulio Romano, un elev al lui Rafael Sanzio, Parma cu Parmigianino şi Siena cu Domenico Beccafumi adoptă curând acest stil. La Veneţia Tintoretto şi Paolo Veronese pictează cicluri uriaşe dând un sentiment fantastic al spaţiului.

Jacopo da Pontormo: Coborîrea lui Iisus de pe cruce

Principali pictori manierişti:

• Jacopo da Pontormo (1494-1557) a fost reprezentantul cel mai important al manierismului. A frecventat atelierele lui Leonardo da Vinci, după care a devenit colaboratorul cel mai apropit al lui Andrea del Sarto. A practicat o artă stranie, cu culori reci şi ireale, figurile personajelor sunt complicate şi sinuoase, compoziţiile dense şi complexe sunt pline de dramatism.
  


• Rosso Fiorentino (1494-1540) a executat din însărcinarea regelui François I frescele pentru palatul din Fontainebleau, inaugurând stilul manierit francez al secolului al XVI-lea, numit şi École de Fontainebleau. Acest stil a pătruns de aici în cercul artiştilor din Antwerpen şi al pictorilor englezi ai epocii.
  Agnolo Bronzino (1503-1572), elev al lui Pontormo, pictor de curte al familiei Medici din Florenţa, a realizat un mare număr de portrete şi tablouri cu subiect religios. Stilul său este rafinat, aristocratic, excelând prin redarea detaliilor şi a culorilor într-o formă strălucitoare.


• Parmigianino (1503-1540), discipol al lui Correggio, se caracterizează printr-o redare ambivalentă a relaţiilor spaţiale, cu accentuarea elementelor verticale.
  


• Tintoretto (1518-1594), unul din cei mai importanţi pictori manierişti veneţieni. A pictat pentru biserici şi pentru notabilităţile Veneţiei. Celebru este ciclul de fresce pentru Scuola di San Rocco. Unitatea compoziţiilor sale se realizează printr-un colorit vibrant şi printr-un clar-obscur fantastic şi dramatic.
  Paolo Veronese (1528-1588), pictor veneţian. În pictura sa predomină formele opulente, lumina strălucitoare şi spaţiile vaste. Pictează femei cu păr blond bogat, îmbrăcate în veşminte fastuoase.
  


• El Greco (1541-1614), pictor spaniol, originar din Creta. Stilul său se caracterizează prin alungirea figurilor, senzaţia de straniu a luminozităţii, irealitatea compoziţiilor, care produc o exaltare mistică.

Antonio Campi: Cină în casa fariseului

Domenico Beccafumi: Frescă în Palazzo Publicco, Siena - Caritas



Sculptura manieristă



Sculptura manieristă îşi găseşte expresia în operele lui Giambologna (1529-1608), sculptor italian de origine flamandă şi, mai ales, în creaţiile uneori bizare ale lui Benvenuto Cellini (1500-1571), sculptor, giuvaergiu şi miniaturist florentin.






Benvenuto Cellini: Perseu

Giotto

Giotto di Bondone, (n. ca.1267, Colle di Vespignano/Mugello - d. 8 ianuarie 1337, Florenţa), a fost un pictor şi arhitect italian, considerat inovatorul picturii italiene şi predecesorul artei moderne. Giotto a înlocuit compoziţia ornamentală bizantină cu reprezentarea spaţiului tridimensional, ceea ce semnala descoperirea perspectivei renascentiste.

Giotto s-a născut nu departe de Florenţa, la Colle di Vespignano din provincia Mugello, într-o familie săracă de ţărani. Deoarece era nepotul lui Angiolo (Giotto ar fi fost diminutivul de la Ambrogiotto sau Angiolotto) şi fiul lui Bondone, l-au numit Giotto di Bondone. Se povesteşte că pictorul Cimabue l-ar fi întâlnit pe Giotto în timpul unei plimbări, pe când băiatul păzea o turmă de oi. Tânărul păstor era cufundat în desenarea unei oi pe o piatră, liniile desenului fiind ferme şi precise. Cimabue a fost încântat de desen şi l-a luat pe Giotto cu el la Florenţa. În acele vremuri pictura era privită ca o meserie, principala sarcină a pictorului fiind aceea de a decora biserici, având nevoie de multe ajutoare. Giotto l-a însoţit pe Cimabue în călătoriile lui la Assisi şi la Roma, unde maestrul avea de executat numeroase comenzi. Nu se ştie exact când a părăsit atelierul lui Cimabue, însă cunoaştem două date care marchează păşirea în maturitate a lui Giotto: 1287, anul în care se căsătoreşte cu Ciuta (diminutivul prenumelui Ricevuta) di Lapo dell Pela, şi 1290, când pictează prima sa mare operă, un crucifix pentru Biserica Santa Maria Novella din Florenţa.

După aceasta călătoreşte la Assisi, unde pictează în nava bisericii superioare o serie de fresce reprzentând viaţa Sfântului Francisc (1296-1299). Doi ani mai târziu, Giotto realizează la Roma mozaicul reprezentând barca lui Petru, aşezată în sala de coloane a Bazilicii Sfântul Petru. În anul 1300, la dorinţa papei Bonifaciu al III-lea, Giotto realizează decoraţia "Lojei fericiţilor" din Bazilica San Giovanni in Laterano. Picturile din Roma îl fac celebru, Giotto încă nu împlinise patruzeci de ani când la Florenţa are deja câteva case, atelier şi numeroşi elevi. Comenzile sosesc de pretutindeni. Pictează la Rimini pentru călugării franciscani fresce reprezentând minunile Sfântului Anton, picturi care - din păcate - s-au deteriorat în decursul anilor.

Giotto: Izgonirea diavolilor din Arezzo 1297-1299 - Bazilica Sf. Francisc, Assisi

Între anii 1304-1306, artistul decorează cu picturi capela "Scrovegni" din Padova, aceste fresce fiind considerate cele mai însemnate opere ale sale.
În anul 1311, Giotto se reîntoarce la Florenţa. Începând din anul 1317, pictează fresce în Biserica Santa Croce. Dintre cele patru capele zugrăvite de el, azi mai pot fi admirate doar două: "Bardi" şi "Peruzzi". În acelaşi timp artistul realizează picturi şi pentru Palatul "Bargello", care de asemenea nu s-au mai păstrat.
Între anii 1328-1333, Giotto se găseşte la curtea regelui Carol Robert din Napoli. Dintre frescele pictate aici ne-au rămas doar câteva fragmente. După întoarcerea sa la Florenţa (1334), Giotto este decorat de către consiliul oraşului şi devine intendentul tuturor clădirilor oficiale şi fortificaţiilor din oraş. Este însărcinat cu conducerea construcţiei Domului şi proiectează "Le Campanile" (clopotniţa) catedralei, a cărei construire se începe în anul 1334.

Giotto: Plângerea la mormânt 1304-1306 - Capela Scrovegni, Padova

Giotto petrece următorii doi ani la Milano, unde lucrează din însărcinarea Ducelui Visconti, dar din păcate din aceste opere nu s-a păstrat nimic. În 1336 este chemat la Avignon, unde era sediul papilor în acea epocă, dar Giotto nu mai poate onora comanda făcută, pentru că pe 8 ianuarie 1337 moare. Este înmormântat în Biserica Santa Croce. A fost eternizat în opere literare de către poeţi. În "Divina Comedie", Dante îl aşează pe Giotto în "Purgatoriu", Boccaccio îl descrie ca cel mai mare pictor al lumii, "avem dreptul să-l numim una dintre luminile Florenţei".
După moartea lui Giotto, arta italiană rupe definitiv legăturile cu tradiţiile bizantine. În jurul anului 1415, arhitectul Filippo Brunelleschi încearcă să reprezinte în perspectivă Domul şi Palazzo Vecchio din Florenţa. Pictorul Masaccio pictează Răstignirea pentru Biserica Santa Maria Novella urmând principiile perspectivei reale. În sfârşit, Leonardo da Vinci va formula definitiv regulile perspectivei pe baza principiilor opticei.

Giotto: Madonna in maestà, 1306-1310 - Galleria degli Uffizi, Florenţa

Cubism

Între anii 1908-1914 are loc în Franţa cea mai importantă revoluţie în istoria picturii, după cea a descoperirii perspectivei în perioada Renaşterii. Iniţiat de francezul Georges Braque şi spaniolul Pablo Picasso, cubismul va dobândi în scurtă vreme numeroşi adepţi. Această direcţie artistică va juca un rol uriaş în transformarea artelor plastice în secolul al XX-lea. Cubismul este consecinţa unor transformări de lungă durată, nu a fost teoretizat prin vreun manifest sau declaraţii programatice. Un prim semn îl constituie tabloul "Domnişarele din Avignon" (1907) al lui Picasso, în care pentru prima dată un pictor se rupe într-un mod atât de hotărât de tradiţionala artă figurativă şi de modul de reprezentare bazat pe perspectivă.

Georges Braque - Viaduct în Estaque, 1908

Pablo Picasso - Natură moartă cu vioară, 1914


Istoricii de artă disting trei faze ale cubismului:

Prima fază - faza precubistă - până în 1910

Prima fază, cunoscută sub numele de precubistă, durează până în anul 1910 şi se află sub puternica influenţă a lui Cézanne şi celebrei lui recomandări de a "reda natura prin intermediul cilindrului, sferei şi conului". Braque şi Picasso, care pictau în această perioadă personaje, peisaje şi naturi moarte, nu se mulţumesc numai cu încercările de renunţare la perspectivă, ci aspiră mai ales să reducă motivele la forme geometrice fundamentale.

A doua fază - faza analitică - 1910 - 1913

Caracteristică pentru această fază (numită şi "cubism ermetic") este înclinaţia artistului de a descompune obiectul reprezentat într-o mulţime de suprafeţe mici, geometrizate. Gama cromatică devine neobişnuit de sumară, bazându-se în principal pe tonuri de cafeniu şi cenuşiu. Ambii artişti realizează faptul că deformarea din ce în ce mai puternică şi atracţia pentru monocromie poate duce în cele din urmă la abstract. Pentru a evita acest lucru şi pentru a recrea trimiterea concretă la realitate, ei vor propune noi tehnici artistice. Braque introduce în tablourile sale litere tipărite, se serveşte de un şablon în pictură, foloseşte pieptenele pentru obţinerea facturilor vălurite şi recurge la imitaţii de tapet, lambriuri şi marmură. Tot el va realiza apoi construcţii din hârtie, va lipi pe desen fâşii de hârtie decupate dintr-o bandă care imită lemnul, realizând astfel primul său colaj (collage).
Pablo Picasso - Vioară, pahar, pipă şi călimară - 1912, Musée National d'Art Moderne, Paris

Georges Braque - Femeie cu chitară - Musée National d'Art Moderne, Paris

Ultima fază - faza sintetică

Odată cu adoptarea tehnicii colajelor, pe care şi Picasso va începe să o folosească, artiştii intră în ultima fază a cubismului - cea sintetică.
Noua tehnică readuce culoarea în operele cubiştilor, permiţând totodată restabilirea contactului cu realitatea graţie asocierii unor motive care pot fi imediat recunoscute.
Compoziţiile perioadei sintetice sunt total eliberate de ceea ce mai rămăsese încă din iluzia planului profund din lucrările analitice - ceea ce este prezentat va apărea de acum încolo exclusiv în forme plate. Obiectele sunt din nou unificate, dar nu sunt totuşi forme copiate după natură, ci semne simplificate care trebuiau să dezvăluie cele mai esenţiale trăsături ale lor, sinteza obiectelor prezentate.
Sticla, de pildă, este sugerată cu ajutorul unor tăieturi verticale şi orizontale, prima indicând forma profilului ei, cea de a doua, volumul. În timpul perioadei sintetice, pictorul Juan Gris, care s-a alăturat târziu cubismului, devine al treilea participant la acest dialog.
Braque îşi expune lucrările pentru ultima oară la "Salonul Artiştilor Independenţi" în Anul 1909. Picasso refuzase cu mai mult timp în urmă să mai participe la expoziţiile Salonului. Numai cei care frecventează atelierele celor doi artişti şi cei care participă la expoziţiile organizate la Galeria Kahnweiler au ocazia să cunoască lucrările lor, dar cei doi nu se pot plânge de lipsa adepţilor. Astfel, începând din 1911, artiştii care se pronunţă de partea cubismului îşi expun lucrările într-o sală a "Salonului Artiştilor Independenţi" şi apoi la "Salonul de toamnă". În 1912, se organizează o expoziţie strict cubistă intitulată "Section d'Or" la galeria "La Boetie", din iniţiativa lui Marcel Duchamp.

Pablo Picasso - Muzicanţi - Museum of Modern Art, New York

Cubismul se va răspâni ca urmare a acestor expoziţii, dar de multe ori picturile realizate sunt doar o caricatură a operelor aparţinând protagoniştilor acestei mişcări artistice. Dintre cubiştii-imitatori (numiţi şi "cubisteurs"), mulţi nu au înţeles principiile revoluţiei cubiste. După cum scrie pictorul şi criticul italian Ardengo Soffici, "...ei par să deformeze, geometrizeze şi cubizeze fără niciun scop şi la întâmplare, ascunzând banalitatea lor înăscută şi academismul".

Robert Delaunay - Soare, turn şi aeroplan - Albright-Knox Art Gallery, New York

Mastile tribale

O buna metoda de a descrie unicitatea unui trib este folosirea mastilor, care erau nelipsite in ceremoniile traditionale asociate cu spiritul stramosilor, cu fertilitatea si cu ritualurile de trecere. In acest mod s-au intarit legaturile in trib si tot mai multi membri sunt primiti in comunitate pentru ca istoria sa dainuie.




Stiind ca sunt multe triburi in Africa, ne putem astepta ca fiecare sa aiba setul sau de masti. De obicei, acestea pot fi distinse in functie de material. Unul dintre cele mai intalnite materiale este lemnul, pe care multe triburi il gasesc usor. Un altul este fildesul, caracteristic tribului Warega din Benin. Si alama era folosita in triburile Senufo si Ashanti din Benin.Alte materiale sunt: scoicile, margelele, impletiturile din nuiele.


In afara de faptul ca ar trebui sa poti distinge triburile, ar trebui sa stii sa distingi si mastile dupa caracteristici. Mastile care provin din Zair sau Zambia erau mai mari decat fata, viu colorate; ochii erau mici si fruntea si obrajii mari. Mastile care provin din Tanzania, mai ales din tribul Mekonde, erau deseori foarte realistice. De obicei, cel care purta masca avea si ceva pe cap.Mastile africane sunt un exemplu bun pentru a arata modul in care popoarele isi descriu caracterele unice. In plus, materialele diferite ne pot ajuta sa distingem triburile.






In aceasta poza este un dansator din Zambia,fotografia este facuta in anul 2006 ceea ce indica faptul ca inca se mai practica aceste dansuri tribale.

Fantoma de la opera

Cartea publicata de Gaston Leroux a inspirat 18 filme si 9 productii teatrale. Coloana sonora a fost realizata de Andrew Lloyd Webber.
Toate aceste productii respecta un scenariu comun, prezentand povestea unui geniu muzical desfigurat care bantuie prin catacombele Operei pariziene si este vrajit de Christine, tanara si fermecatoarea sa muza. Dar acesta este indragostita de Raoul, un amic din copilarie.
Prima productie de pe Broadway cu "Fantoma de la Opera" a avut premiera la Teatrul Majestic din New York in ianuarie 1988, iar de atunci a ajuns pe locul doi in topul celor mai longevive spectacole de musical din istoria Broadway-ului (dupa spectacolul Cats al lui Lloyd Webber), jucand in fata unui public de peste 10,3 milioane persoane.

Am gasit cateva filmulete ce fac parte din diferite puneri in scena ale operei.
Filmulet 1
Filmulet 2
Filmulet 3
Filmulet 4
Filmulet 5
Filmulet 6

P.S. nu stiu cum se pun filmuletele ca sa le vedeti pe blog direct asa ca va trebui sa intrati pe youtube....scuze pt asta;))

Opera lui Salvador Dali

Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătuşa sa, modistă. Familia locuieşte la Figueras, într-o vară, părinţii îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-şi continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziţie a operelor sale în teatrul local din Figueras.
În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrieteneşte cu Federico García Lorca şi Luis Bunuel, dar - decepţionat de sistemul de predare - incită studenţii la manifestări de protest şi este exclus din şcoală. Începe să poarte favoriţi, pantaloni scurţi, pardesiu lung şi pălărie de pâslă şi să fumeze pipă.

Salvador Dalí - Persistenţa memoriei (detaliu), 1931
Este interesat de futuriştii italieni, apoi de "Şcoala de Metafizică" a lui Giorgio De Chirico, care îi va influenţa considerabil evoluţia artistică, mai cu seamă că lecturile pasionate din Freud treziseră vocaţia pentru manifestările inconştientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianţa intelectuală a capitalei Franţei, în acel timp în plină efeverscenţă suprarealistă, şi face cunoştinţă cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró şi Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrieteneşte mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broşură intitulată "Dalí sau antiobscurantismul" (1931).

Salvador Dalí - Copil geopolitic privind naşterea omului, 1943

[modifică] "Metoda paranoico-critică"
Dalí este entuziasmat de mişcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginaţiei sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului şi culorii. Nerespectând niciun fel de reguli, în 1934 este exclus din grupul artiştilor suprarealişti, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Ca alternativă la "automatismul psihic" preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca "metodă paranoico-critică", pe care o defineşte drept "o metodă spontană a cunoaşterii iraţionale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante". Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitaţia tulbure a inconştientului (paranoia) şi reuşesc a căpăta formă numai datorită raţionalizării delirului (momentul critic).
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacţie. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care preia doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste şi o complexitate tematică care amintesc empfaza şi exuberanţa barocului iberic. Dalí recurge la spaţii largi în care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinaţie iraţională a raporturilor şi deformare a realităţii.

Salvador Dalí - Gala în chip de Leda atomică, 1949

[modifică] Pasiunea pentru Gala
În 1929 întâlneşte pe Gala Diaconov, soţia poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieţii lui. Reuşeşte să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soţie, dar şi muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din picturile sale. Graţie Galei, Dalí va cunoaşte în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârşire străină, salvându-l de nebunie, după cum a mărturisit artistul.

[modifică] Delirul megalomaniei
Între 1939 şi 1948 trăieşte la New York, unde expoziţiile sale obţin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare şi creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei şi putrefacţiei. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoţel, pe care îl foloseşte pentru a atrage atenţia asupra sa - gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia şi smerenia.

Salvador Dalí - Năluca sex-appeal-ului, 1934
Când acordă interviuri, vorbeşte despre sine la persoana a treia, folosind formularea "divinul Dalí" sau pur şi simplu "divinul". Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineaţă jambon cu dulceaţă de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de şapte minute, dar mărtruriseşte că frica de moarte nu îl părăseşte niciodată. Susţine că această spaimă este, împreună cu libido-ul, motorul creaţiei lui.
Până în ultima perioadă a vieţii lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personagiu, orgolios şi imprevizibil. În 1975 primeşte un titlu nobiliar, devine "marchiz de Pubol", deoarece în acel timp locuia în castelul Pubol, pe care i-l oferise Galei.
Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică. După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viaţa publică. Părăseşte castelul şi se adăposteşte în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.

Steamboat Willie -a voir!

Urmariti va rog primele realizari elaborate in filmul de animatie, asupra carora vom reveni curind la ora. Insist ca fiecare dintre voi sa vada filmul, care ar putea sa constituie baza unei testari de siguranta. Urmarirea filmului inseamna mai mult decit o trecere in revista; remarcati epicul, elementele de umor, succesiunea cadrelor si a episoadelor sau secventelor, pespectiva, sincronicitatea cu muzica s.a. Vom face ulterior comparatii cu alte filme, contemporane celui prezentat sau mai recente, din genuri apropiate ori dimpotriva, foarte diferite.

BodyPainting

Mi-am uitat si parola de cand nu am mai miscat ceva pe aici, dar citeam prin Gazeta de Sud(sincer, pana sa gasesc articolul pe net, nu stiam ca exista o gazeta de sud) PERFORMANTA IN BODY PAINTING, ETALON PENTRU CONSILIUL JUDETEAN si articolul suna cam asa: “100.000 de lei alocati prin protocol Directiei de Tineret pentru stimularea studentilor supradotati din centrul uniersitar craiovean au fost utilizati de institutie pentru concursuri de body painting, interpretare muzicala sau campionate de fotbal organizate de asociatii studentesti.”(Cristina Bitu)
Fara sa mai fac reclama partidelor si oamenilor implicati, denumirile proiectelor care au castigat finantare vorbesc de la sine si au reusit sa impresioneze: “Lasa-te pictat”, depus de Asociatia studentilor de la Facultatea de Fizica, “Talente fara impresar”, depus de Organizatia studentilor de la Facultatea de Drept, campionat de fotbal masculin sau “Seara filmuletelor funny”. Diana Neamtu, consilier in cadrul DJT, a declarat ca, prin intermediul proiectelor, tinerii din facultatile craiovene si-au aratat talentele artistice. Desi pare interesant si destul de dragut din partea acestor oameni sa sustina tinerele talente, se pare ca in consiliu a intervenit un conflict, unul dintre reprezentanti sustinand ca ar fi vrut sa ofere bani pentru specializari, pentru burse, dar nu ar da bani pentru un proiect care se numeste “Lasa-te pictat”.




Nu cred ca am inteles prea bine ce avea omul acesta cu proiectul “Lasa-te pictat”, dar mie mi s-a parut interesanta partea cu body painting-ul…




Wiki ne spune pentru inceput ca body painting-ul este considerata cea mai veche forma de arta. Este temporar, pictat pe pielea umana si dureaza cateva ore sau in cazul tatuajelor cu henna cateva saptamani. Picturile pe fata mai sunt numite si face painting(ingenioase denumiri, nu-i asa?). Sunt destul de multe lucruri care se pot spune despre body painting,de la traditie pana la latura moderna a acestuia. Sunt folosite inca din cele mai vechi timpuri plante pentru realizarea tatuajelor sau a body painting-ului, ulterior aparand si culorile artificiale. Pictura pe pielea umana este folosita in foarte multe domenii. In unele parti ale lumii se pastreaza inca anumite traditii(la diferite evenimente, femeilor le sunt pictate mainile si fata), dar este intalnit acest curent si in lumea moderna. La expozitiile de masini si motoare sunt tipele imbricate sumar, care au insa cate un body painting cu Harley-Davidson sau te miri ce. De asemenea este folosit pentru amuzamentul copiilor. Acestia adora sa le fie pictat pe fata personajul favorit din desenele animate sau floricele, fluturasi si alte lucruri; pot fi folosite la petrecerile celor mici sau prin parcuri. De asemenea, body painting intalnim si in armata, sau mai degraba face painting pentru camuflaj.




Se pare ca exista si un festival international de body painting. Pe langa picturile realizate de participanti(care, dupa parerea mea, arata extraordinar), sunt organizate si parade sau dansuri, care pun in evidenta picturile. Gasiti aici si body painting si face painting.
festival_bodypainting
play la filmulet(tot de la festival)

CONCURS DE PICTURA SI DESEN "MIRCEA CIOBANU"

Pictorul si sculptorul Mircea Ciobanu este unul din absolventii de seama ai Colegiului Sf. Sava. S-a nascut in Bucuresti la 15 aprilie 1950 si a murit in 1991, in urma unei complicatii a aparatului respirator. In memoria sa, fundatia « Sf. Sava », formata in parte din fosti colegi ai lui Mircea Ciobanu, organizeaza concursul de pictura si desen, care poarta numele pictorului. Concursul se afla la a doua editie anul acesta, avind ca tema « Arlechinii », motiv frecvent in opera pictorului. Sint asteptati sa participe toti elevii Colegiului Sf. Sava, din clasele a IXa pina in a XIIa. Termenul limita de primire a lucrarilor este 18 aprilie 2008. Tehnica de executie si suportul sint la alegere. Dimensiunile impuse nu trebuie sa depaseasca 50 X70 cm. Lucrarile vor fi prezentate in material finit si inramate sau montate atragator, in passe-par-tout, rama sau pe cadru de lemn in cazul in care suportul este pinza. Se vor aprecia calitatea artistica, respectarea temei, factura tehnica, originalitatea. Cele mai bune lucrari se vor premia pe 22 aprile 2008 la vernisajul expozitiei din holul Colegiului Sf. Sava. Premiile oferite de organizatori sint in bani.

Detalii despre cariera lui Mircea Ciobanu : www.ciobanu.ch
Detalii despre concurs : prof. Bogdan Teodorescu, e-mail :rsnnt@yahoo.com

I <3 Mona!

Bănuiesc că toată lumea a auzit de ea...Voi aduce câteva informaţii suplimentare doar. Mona Lisa (sau Gioconda) a fost pictată în secolul XVI (Renaşterea italiană) de către Leonardo Da Vinci pe lemn de plop. Este expusă în muzeul Louvre din Paris.

Femeia pictată se numeşte Lisa del Giocondo şi a fost soţia unui negustor bogat de mătase. "Mona" vine de la prescurtarea cuvintelor italiene "Madonna". Leonardo a început să lucreze la tablou încă din 1503, dar l-a terminat de-abia în 1516.

Tabloul este pictat folosind tehnica sfumato (pare uşor înceţoşat), iar contururile estompate, figura graţioasă şi senzaţia de calm pe care o transmite tabloul sunt caracteristice pentru Leonardo. Este interesant de ştiut că Mona Lisa a fost una dintre primele picturi care înfăţişa o persoană ce avea în spate un peisaj imaginar. De asemenea interesant este faptul că la examinarea cu razele X au fost văzute 3 variante ale tabloului ascunse sub cea actuală. Apropo, ştiaţi că Mona Lisa a fost furată în 1911? A fost sustrasă de un angajat italian al Louvre-ului, care era de părere că pictura ar trebui să fie expusă într-un muzeu italian. A fost prins de-abia 2 ani mai târziu, când încerca să negocieze vânzarea acestuia unei galerii italiene.

Se spune că din orice unghi ai privi tabloul, ai senzaţia că doamna se uită la tine. Vara asta am avut ocazia să o văd la Louvre (douăpunctedî) şi am şi un puzzle cu ea pus pe perete şi, oricât de straniu ar părea, chiar aşa este... 

De asemenea, mai este zâmbetul ei enigmatic, subiectul atâtor polemici... Este interesant faptul că este văzut total diferit de defierite persoane. Freud spunea că zâmbetul Giocondei însemna atracţia erotică pe care o avea Leonardo pentru mama sa. Alte interpretări îl caracterizează ca fiind inocent sau provocator.

Unele interpretări spun că Mona Lisa este de fapt un autoportret în variantă feminină al lui Leonardo, datorită asemănărilor găsite între trăsăturile celor doi.

Un alt mister care stă în jurul acestui tablou este faptul că Mona Lisa, aparent, nu are gene şi sprâncene. Se presupune că original acestea au fost pictate, dar că s-au estompat datorită timpului şi probabil a încercărilor de curăţare a tabloului.

Toate curiozităţile legate de această pictură nu fac decât să îi sporească popularitatea... Cred că aici se vede foarte bine geniul lui Leonardo, care a reuşit, printr-un portret în aparenţă obişnuit, să ridice atâtea semne de întrebare şi să facă să curgă multă cerneală (în cazul nostru, biţi) pe tema acestui subiect.

Şi provocarea articolului este: ce crezi că înseamnă zâmbetul Giocondei?