Opera lui Salvador Dali

Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătuşa sa, modistă. Familia locuieşte la Figueras, într-o vară, părinţii îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-şi continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziţie a operelor sale în teatrul local din Figueras.
În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrieteneşte cu Federico García Lorca şi Luis Bunuel, dar - decepţionat de sistemul de predare - incită studenţii la manifestări de protest şi este exclus din şcoală. Începe să poarte favoriţi, pantaloni scurţi, pardesiu lung şi pălărie de pâslă şi să fumeze pipă.

Salvador Dalí - Persistenţa memoriei (detaliu), 1931
Este interesat de futuriştii italieni, apoi de "Şcoala de Metafizică" a lui Giorgio De Chirico, care îi va influenţa considerabil evoluţia artistică, mai cu seamă că lecturile pasionate din Freud treziseră vocaţia pentru manifestările inconştientului în artă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianţa intelectuală a capitalei Franţei, în acel timp în plină efeverscenţă suprarealistă, şi face cunoştinţă cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró şi Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrieteneşte mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broşură intitulată "Dalí sau antiobscurantismul" (1931).

Salvador Dalí - Copil geopolitic privind naşterea omului, 1943

[modifică] "Metoda paranoico-critică"
Dalí este entuziasmat de mişcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginaţiei sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului şi culorii. Nerespectând niciun fel de reguli, în 1934 este exclus din grupul artiştilor suprarealişti, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Ca alternativă la "automatismul psihic" preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca "metodă paranoico-critică", pe care o defineşte drept "o metodă spontană a cunoaşterii iraţionale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante". Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitaţia tulbure a inconştientului (paranoia) şi reuşesc a căpăta formă numai datorită raţionalizării delirului (momentul critic).
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacţie. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care preia doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste şi o complexitate tematică care amintesc empfaza şi exuberanţa barocului iberic. Dalí recurge la spaţii largi în care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinaţie iraţională a raporturilor şi deformare a realităţii.

Salvador Dalí - Gala în chip de Leda atomică, 1949

[modifică] Pasiunea pentru Gala
În 1929 întâlneşte pe Gala Diaconov, soţia poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieţii lui. Reuşeşte să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soţie, dar şi muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din picturile sale. Graţie Galei, Dalí va cunoaşte în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârşire străină, salvându-l de nebunie, după cum a mărturisit artistul.

[modifică] Delirul megalomaniei
Între 1939 şi 1948 trăieşte la New York, unde expoziţiile sale obţin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare şi creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei şi putrefacţiei. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoţel, pe care îl foloseşte pentru a atrage atenţia asupra sa - gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia şi smerenia.

Salvador Dalí - Năluca sex-appeal-ului, 1934
Când acordă interviuri, vorbeşte despre sine la persoana a treia, folosind formularea "divinul Dalí" sau pur şi simplu "divinul". Explică în mod savant cum mănâncă în fiecare dimineaţă jambon cu dulceaţă de trandafiri, cum înoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de şapte minute, dar mărtruriseşte că frica de moarte nu îl părăseşte niciodată. Susţine că această spaimă este, împreună cu libido-ul, motorul creaţiei lui.
Până în ultima perioadă a vieţii lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personagiu, orgolios şi imprevizibil. În 1975 primeşte un titlu nobiliar, devine "marchiz de Pubol", deoarece în acel timp locuia în castelul Pubol, pe care i-l oferise Galei.
Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică. După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viaţa publică. Părăseşte castelul şi se adăposteşte în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.