sunt propria mea sotie

am fost recent la o piesa de teatru numita "sunt propria mea sotie". din plictiseala, din dorinta (nu ca cea a lui eminescu, fireste) de a vedea ceva nou. a fost jucata la teatrul odeon, intr-o duminica, am impresia. am ramas oarecum indiferenta in urma acestui spectacol, neimpresionandu-ma decat o mica tenta de originalitate la nivelul decorului.

subiectul piesei este viata unui homosexual din germania nazista, care, culmea, supravietuieste "intemperiilor"; ba chiar ajunge sa colaboreze cu autoritatile si sa-si tradeze cel mai bun prieten, care, fiind colectionar de obiecte vechi si placi de gramofon, ca si personajul interpretat de actorul principal, este arestat.

originalitatea la nivel de decor artistic a constat in montarea unei "scene in scena" cu forma de placa de gramofon mobila, care descria o miscare circulara in timpul reprezentarii momentelor din trecutul personajului aflat atunci pe acea placa. in spatele scenei, langa placa orizontala, usor inclinata spre scena, se afla in plan vertical un ecran de sticla separand actorul narator de pe placa, de scena din trecut jucata.

in rest, interpretarea mi s-a parut pe alocuri arida, inexpresiva, chiar falsa, impresie sustinuta si de unele pasaje din piesa jucate de un ecran vorbitor in limba engleza, care nu mi s-a parut a fi deloc la locul lui acolo pe scena de teatru. concluzia ar trebui sa duca la faptul ca desi piesa oferea mai multe resurse spre a fi utilizate in scopuri mai expresive, acestea nu s-au materializat in niciun fel.

post scriptum: in speranta ca nu deranjeaza acest fel de recenzie mai liber, de felul lui si al autorului, si de altfel, nici maniera negativa de prezentare (subiectiva si deci poate falsa), subliniez in final ca experientele de tipul asta sunt destul de constructive, incitand la expunerea mai multor pareri decat ceva considerat, in mod total subiectiv, a fi extraordinar.