Spectacolul "Urban Kiss" reprezintă un protest urban, o revoltă în faţa absurdului lumii contemporane, în faţa societăţii ca sistem de îngrădire, de limitare a libertăţii individului. Este povestea unui personaj masculin, El, care trăieşte în mijlocul Marelui Oraş, la bloc, într-un cotidian ce îi fură libertatea, într-o societate ce îi striveşte personalitatea. După o serie de aventuri – ce se constituie într-un fel de drum iniţiatic – EL se salvează şi îşi descoperă autenticitatea prin intermediul unei experienţe limită - iubirea. "Urban Kiss" aduce pe scena Operetei muzica, dansul contemporan cu influenţe de street-dance, jazz sau gimnastică şi proiecţiile video.Coregrafia spectacolului de teatru şi dans "Urban Kiss" este semnată de Răzvan Mazilu.Special Guest Star:Marius Urzica.
Pentru cei care l-ati vazut :v-a placut? Credeti ca exista un mesaj ascuns in spatele fiecarei miscari?
Interpretarea unei benzi desenate implică un număr de convenţii, într-o oarecare măsură variabile ca expresie grafică în funcţie de preferinţele autorului (sau a colectivului de autori, a sistemului de convenţii grafice stabilite pentru o publicaţie de benzi desenate etc.); astfel, un cititor obişnuit cu ilustrarea de benzi desenate într-o manieră anume nu va întâlni dificultăţi în descifrarea unei abordări diferite. Între cele mai cunoscute modele sunt:
O ilustraţie de bandă desenată nu va avea aspectul unui instantaneu ori stop-cadru, ci va sugera mai multe momente de timp. După gradul de complexitate, aplicaţiile în acest sens pornesc de la notarea în dreptul ilustraţiei a mai multe replici (cu toate că ele corespund unor momente succesive în timp) şi merg până la imitarea fotografiei stroboscopice (apariţia siluetei unui personaj, a unei părţi a corpului sau a unui obiect de mai multe ori pe o aceeaşi imagine, cu scopul de a sugera o mişcare rapidă). Sunt folosite, mai simplu, aşa-numitele zip ribbons (linii frânte sau curbe desenate în apropierea unui obiect pentru a sugera traiectoria sa până în acel punct) şi norişori de praf (indică o mişcare demarată cu un impuls mare – pornirea unei maşini, dar şi pasul grăbit al unui personaj – sau, dimpotrivă, oprirea bruscă din viteză).
Reprezentarea unei succesiuni de acţiuni se va face în majoritatea cazurilor de la dreapta la stânga ori, mai puţin frecvent, de sus în jos. Excepţional, se pot folosi şi alte sensuri de citire (de la stânga la dreapta, în sensul acelor de ceasornic), care vor provoca, însă, dificultăţi în a fi urmărite. O situaţie arhicunoscută este schimbul de replici: indiferent dacă vor fi folosite bule de dialog sau nu, personajul care dă prima replică va fi aşezat în partea stângă a imaginii sau deasupra celuilalt.
În cazul unor ilustraţii complexe, se pot întâlni şi acţiuni de fundal, cu efect comic sau probe ale unei naraţiuni pe mai multe straturi (rezultatul unei acţiuni pornite cu câteva ilustraţii mai devreme, în vreme ce atenţia cititorului a fost mutată în altă drecţie); ele sugerează simultaneitatea sau o acţiune ciclică (de exemplu, păsărele cântând într-un crâng) şi vor ocupa un spaţiu redus în cadrul ilustraţiei (întărind „depărtarea” fundalului de ceea ce se întâmplă în prim-plan).
Je cherche la verite, Ben Vautier,Cu dorinta de a lamuri tema altor arte recomand cercetarea citorva artisti si curente, care au folosit si respectiv generat experiente artistice noi si autentice. Interesant de urmarit traseul si sursele de inspiratie ale autorilor. Concluziile totusi, in urma scanarii atente a acestor experiente si experimente, ireductibile pina intr-un punct, dar si obligatoriu dependente de teme conexe (arta angajata, arta sociala, cultura underground, subcultura, etc.) sint mai putin bogate, in ceea ce priveste activitatea noastra de art blogger-i, decit in urma discutiilor despre kitsch, arta abstracta sau caricatura. Insist asupra identitatii si functiei acestui blog, care tine de intelegerea artei in generalitatea fenomenului, si nu de afirmarea propriilor preferinte. Oricit de mult tine de gust (subiectivitate), arta merita si trebuie sa fi mai intii inteleasa, mai cu seama intr-o vreme care invoca gindirea si cerebralitatea, in sensul programatic. Probabil, citiva dintre voi au remarcat cit de greu accesibila este arta contemporana, nu atit in modul sau de a se consuma, dar in felul ei de a functiona, in totala opozitie cu preceptele ei, printre care fuziunea cu publicul larg este cel mai notoriu. Pina una, alta, imi propun sa revin cu raspunsuri pentru temele neatinse, arta kitsch, arta abstracta, caricatura si chiar arta culinara!
Jean-Michel Basquiat
http://www.gagosian.com/artists/jean-michel-basquiat
Coregrafie Steaua la un meci din Cupa Uefa sezonul 2005-2006
Coregrafie Steaua la un meci cu Poli Timisoara cand a cucerit titul cu nr 22
Coregrafie Steaua la un meci cu Dinamo
Coregrafie Steaua la un meci cu Dinamo 
Coregrafie Steaua la meciul cu Middlesbrough in semifinalele Cupei Uefa sezonul 2005-2006
Coregrafie Dinamo in Champions League cu Manchester United (a si pierdut umilitor la general =)) ) 
Coregrafie Dinamo
Marina Ambramovic, Artist must be beautiful, 1975
Philippe Halsmans, Dali Atomicus, 1948
Joseph Beuys, How to explain pictures to a dead hare, 1965
Michail Larionov: Raionism roşu, 1913 - Colecţia Merzinger, Elveţia
Wassily Kandinsky: Improvizaţie 31, 1913 - National Gallery of Art, Washington, D.C. 
Jackson Pollock: Number 8, 1949 - Neuberger Museum, State University of New York
Termenul de abstract este însă mult prea general, folosirea lui a pendulat între accepţii extremiste, întraga artă fiind considerată abstractă, ca rezultat al procesului de abstragere a realităţii în imagine, sau, dimpotrivă, concretă, opera existând ca o realitate în sine.
În 1930, Theo Van Doesburg introduce termenul de artă concretă, părându-i-se absurd să numească abstractă o creaţie artistică ce are o existenţă reală, dar nu va reuşi să înlocuiască, totuşi, pe cel de artă abstractă, în care publicul şi teoreticienii artei continuă să alinieze creaţii ce nu trimit direct la realitate.
Arta abstractă înregistrează manifestări din cele mai diferite, dezvoltând şi extrapolând unele dintre aspiraţiile impresionismului, mai ales în domeniul culorii şi al accentului pus pe universul interior al artistului.
Kazimir Malevici: Suprematism, 1916 - Muzeul de artă, Krasnodar
Piet Mondrian
Georges Mathieu
Arhitectura gotică reprezintă unul din stilurile arhitecturale asociate cu catedralele, precum şi cu alte biserici din aproape toată Europa în timpul perioadei medievale, începând cu secolul al XII-lea şi încheind cu anii 1500. Ca o situare mai exactă în timp şi spaţiu, cele mai importante opere arhitecturale gotice acoperă perioada 1140 - 1500, fiind construite din România până în Portugalia şi din Slovenia până în Norvegia, Suedia şi Finlanda. A fost precedată de arhitectura romanică şi a fost succedată de arhitectura renascentistă, o transformare a stilului romanic, odată cu Renaşterea, începută în Florenţa secolului al XV-lea.
Două dintre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt, sau ogiva, care este de fapt o intersecţie longitudinală a doua bolte clasice ale stilului romanic, şi arcul de susţinere al ogivei, aşa numitul arc butant. Un al treilea element definitoriu, care apare la multe clădiri gotice, nefiind însă omniprezent, este rozeta, prezentă atât în basoreliefuri cât şi în alte forme ornamentale.
Stilul gotic este o transformare a stilului romanic, apărut din necesitatea de da o altă dimensiune verticală clădirilor. Goticul flamboaiant, adică goticul târziu, a fost faza de apogeu artistic a goticului care s-a remarcat prin exagerarea abundenţei detaliilor, în parte pentru a diminua greutatea pe care clădirile gotice o impuneau, respectiv pentru a încerca o salvare a stilului.
În Anglia, la începutul secolului al 19-lea, goticul cunoaşte o re-evaluare şi o nouă recunoaştere, de fapt o "renaştere" denumită gotic renăscut (conform termenului original folosit în engleză, Gothic Revival architecture) sau neo-gotic, producând clădiri memorabile, dintre care Palatul Westminster, care a fost total refăcut după devastatorul incendiu din 1834, este un exemplu memorabil de gothic revival. Mai târziu, la sfârşitul aceluiaşi secol şi începutul secolului 20, arhitectura gotică are o ultimă "tresărire de orgoliu", producând opere durabile, în stilul numit deja atunci neo-gotic, în locuri foarte diferite ale lumii, aşa cum ar fi Canada, Filipine, Germania, India, Norvegia, România, Statele Unite ale Americii şi Ungaria.
Stilul care ulterior avea să aibă identitatea definitorie sub numele de gotic, originase odată cu construcţia numită Saint Denis Basilica, biserica abaţiei bisericii din Saint-Denis, din apropierea Parisului, caz în care a exemplificat viziunea arhitecturală a Abatelui Suger. Suger a dorit să creeze o reprezentare fizică a sfântului Ierusalim printr-o clădire de o verticalitate şi liniaritate impunătoare. Asfel, faţada bazilicii a fost designată efectiv de Suger, în timp ce nava a fost adăugat sute de ani mai târziu.
Către mijlocul secolului al XII-lea, în plină epocă de dominaţie a romanicului, îşi face apariţia un nou stil în arhitectură. Numele i-a fost dat de oamenii veacului al XVII-lea, care dispreţuiau această artă, văzută ca o artă "barbară", "gotică" de la numele celor mai cunoscuţi "barbari" ai sfîrşitului antichităţii.În realitate, arta gotică a dat Europei capodopere comparabile cu cele mai mari creaţii ale geniului uman. Monumentele romanice le păreau arhitecţilor secolului al XII-lea greoaie, masive şi întunecate, datorită ferestrelor puţine şi înguste. Arhitecţii goticului au revoluţionat viziunea spaţială romanicului prin două invenţii: ogiva şi arcul de susţinere (arc boutant).Bolta semicirculară este înlocuită cu o boltă în formă de arc de cerc frînt, sau ogiva, la care presiunea verticală este mult mai redusă.Meşterii înălţau pe patru coloane, dispuse in plan pătrat, câte două perechi de arcuri în ogivă; fiecare arc este susţinut de două coloane diagonal opuse.Prin multiplicarea acestor grupuri de arcuri se putea obţine o construcţie foarte solidă, capabilă să susţină, prin încrucisarea de ogive, bolta edificiului, oricare ar fi dimensiunile ei. Arcurile de susţinere, cealalta invenţie, sprijină, din exterior, peretii înalţi ai navei centrale, alături de contraforturi, pentru a contrabalansa presiunea laterală a bolţilor. Aceste soluţii au îngăduit o nouă organizare a spaţiului bisericii, în care planul cu o navă este cel mai raspandit. Una dintre gloriile catedralelor gotice este turnul de înălţime ameţitoare, al cărui varf împunge bolta cerească. Multe catedrale aveau mai multe turnuri, dar unele dintre ele au rămas neterminate din lipsă de fonduri, cum ar fi în Belgia catedrala din Anvers.Primele catedrale gotice au apărut în inima Franţei, pe domeniul regal. Cea dintâi este biserica abaţială de la Saint-Denis din Paris, inălţată în deceniile 4-5 ale secolului al XII-lea, sub îndrumarea abatelui Suger, sfetnicul regelui Ludovic al VI-lea. Au urmat, intre 1150 si 1250, patru catedrale celebre ale goticului francez. Prima este Notre-Dame de Paris, în a doua jumătate a veacului al XII-lea, cu cinci nave si o faţadă admirabilă.Întregul ansamblu degajă echilibru şi armonie. A doua este catedrala din Chartres, cu două turnuri inegale. Catedrala din Amiens este cel mai mare monument gotic din Franta.În sfârşit, cea mai frumoasă rămâne catedrala din Reims, comparată cu Partenonul, loc de încoronare a regilor Franţei. În Germania, goticul pătrunde mai tarziu, influenţat de monumentele franceze. Cele mai cunoscute opere gotice sunt:domurile din Koln, Nurnberg si Bamberg. Caracteristica edificiilor germane este planul "bisericii-hală", cu trei nave de înălţimi egale.În Anglia, trăsătura monumentelor gotice este masivitatea lor, necunoscută pe continent.Principalele edificii gotice de aici sunt catedralele din: Canterbury, Wells, Lincoln şi Salisbury.Şi Spania stă sub influenţa goticului francez, adus de pelerinii sositi în Peninsula Iberică de dincolo de Munţii Pirinei.Caracteristicile acestui stil apar mai ales la catedralele din Burgos si Toledo.În sfârşit,Italia rămâne refractară inovaţiilor gotice,datorită puternicei rezistenţe a influenţtelor bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic din Peninsula Italică este domul din Milano,înălţat pe parcursul a cinci secole,al doilea mare monument religios din lumea creştină, dupa catedrala Sf. Petru din Roma.În schimb, Italia, mai mult decat orice altă ţară europeană, a dat admirabile monumente gotice în arhitectura civilă.Zeci de palate comunale din oraşele italiene preiau elementele stilului, ce le oferă eleganţă şi armonie.Printre cele mai faimoase edificii civile se număra Palatul Dogilor din Veneţia şi admirabila "Casa de aur" (Ca d'Oro) aflată în aceeaşi cetate din lagună.
Pictura în ulei reprezintă o tehnică artistică care este efectuată pe suprafeţe foarte diferite, variind de la pânză, la panele de lemn şi până la perete, care constă din aplicarea unui vopsele bazate pe un pigment înglobat într-un mediu de bază care este un ulei vegetal rezistent la intemperii şi la acţiunea de eroziune a aerului şi luminii. Cel mai frecvent ulei vegetal folosit în Europa modernă timpurie era un ulei vegetal de in. Ocazional se mai pot folosi şi alte uleiuri vegetale, dintre care cel de mac sau de nucă erau mai frecvent utilizate.
Mona Lisa, pictură în ulei pe un panel de lemn, Leonardo da Vinci.
Uleiul nu se usucă prin evaporare, aşa cum se întâmplă în cazul majorităţii vopselelor diferitelor tehnici artistice bazate pe dizolvarea unui pigment într-o soluţie apoasă, ci prin oxidare. Uscarea vopselelor bazate pe ulei se face între o zi până la două săptămâni, dar întreaga pictură devine destul de uscată după câteva luni, diferind după tipul de ulei folosit, tuşa personală şi stilul personal de acoperire a suprafeţei al unui pictor anume, fiind respectiv o funcţie de condiţiile aerobe şi de iluminare în care pictura este menţinută şi/sau conservată.
La Donna Velata, pictată în 1516, pictură în ulei pe un panel de lemn, Raphael.
respectiv :
Am gasit aceasta poza intamplator pe net si am decis sa o pun pentru a destinde putin atmosfera si in plus ca sa fiu in ton cu Alexandru care a abordat subiectul culinar chiar daca nu prea are legatura cu arta in sine.
“Comuniunea intima cu savoarea fiintei”, despre care vorbeste Mihai Sora, pofta ca “deschidere spre lume”, masa ca ritual, specificul geografic al alimentatiei se leaga in lecturile lui Dan Arsenie cu fragilitatea fiintei convertita in forta si credinta (foamea ca nevoie de viata, dar si de arta, foamea de ideal, de Dumnezeu, de iubire etc.), de insumarea senzoriala - tactil, vizual, olfactiv - ca microcosm, la ideea hranei ca “vis al Materiei” (”suntem visatori activi, iar materia nu-i altceva decat pasta, plamada viselor noastre”) sau de legatura alchimica a celor patru elemente in bolul de pe masa: “supele si ciorbele sunt marile si lacurile acestui vast peisaj care este masa. Participare la un cosmos devenit sensibil. Pentru copii, o farfurie de supa cu crotoane este ca o mare vapoare.”
Trimiteri subtile la cutare sinestezii rimbaldiene (”culoare a sublimului, albastrul nu e comestibil”), transferul abil al contemplatiei in ingurgitare (”se poate manca sau bea un peisaj?”). Imaginea retetei culinare exclusiv ca un act de comedie, niciodata de drama sau tragedie.
