Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluţia barocului, fiind caracterizat mai ales de bogăţia şi varietatea detaliilor şi a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului până la opulenţă, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluţia artei occidentale. Spre sfârşitul perioadei sale de existenţă, a devenit relativ sincron şi de multe ori s-a apropiat sensibil de neoclasicism.
Partea nordică a Palatului Caterina din Tsarskoye Selo, exemplu strălucit al arhitecturii rococo din Rusia.Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în toate aspectele sale, la rang de postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar faţadelor clădirilor timpului, pereţi pictaţi şi ornamentaţi (uneori chiar tavanele fiind decorate similar pereţilor), mobilier impozant, masiv şi elaborat ornamentat, sculpturi de dimensiuni mici şi medii, oglinzi de diferite dimensiuni, tapiţerie în ton cu arhitectura, multiple reliefuri aplicate şi, evident, picturi în ulei de diferite dimensiuni. Frecvent folosit în epoca plină de lejeritate socială a Mariei Antoinette, stilul rococo îşi datorează numele unei combinaţii lingvistice dintre cuvântul francez rocaille, adică scoică, şi cel italian barocco, adică de sorginte baroc.
Bogăţia ornamentaţiei vecină cu opulenţa, curbele ornamentale infinit încolăcite folosite cu obstinaţie, respectiv accentuarea cu precădere a artelor decorative şi a designului interior, au creat un fel de tratare cu indulgenţă superioară a întregului curent în prima treime a secolului al 19-lea, când rococo-ul atinses apogeul său. Oricum, relativ repede, termenul de rococo s-a impus în lumea criticii de artă a anilor 1850, nemaifiind privit peiorativ, ca ceva vetust ci, aşa cum o merita, ca o întreagă perioadă artistică marcantă.
Interiorul rococo al bazilicii din Ottobeuren din landul german Bavaria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu